Sari la conținut

Dumitru Dămăceanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dumitru Dămăceanu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Cosmești, Galați, România Modificați la Wikidata
Decedat (82 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Cetățenie Regatul României
 Republica Populară Română
 Republica Socialistă România Modificați la Wikidata
Ocupațiediplomat
ofițer
politician Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Activitate
Gradulgeneral-colonel  Modificați la Wikidata
Bătălii / RăzboaiePrimul Război Mondial
Al Doilea Război Mondial  Modificați la Wikidata
Decorații și distincții
DecorațiiOrdinul Mihai Viteazul
Ordinul național „Steaua României”
Ordinul Apărarea Patriei[*]
Erou al Muncii Socialiste  Modificați la Wikidata

Dumitru Dămăceanu (n. , Cosmești, Galați, România – d. , București, România) a fost un general român care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial și a jucat un rol important în Lovitura de stat de la 23 august 1944.

Carieră militară și diplomatică

[modificare | modificare sursă]
  • Liceul internat "Costache Negruzzi" Iași.
  • Școala militară de ofițeri activi de cavalerie Târgoviște - 1916.
  • Ca sublocotenent în Regimentul 6 roșiori a luptat și în Primul Război Mondial.
  • Școala militară superioară Sibiu – 1923.
  • Școala de Război din Torino (Italia) – 1929.

Activitate militară și politică

[modificare | modificare sursă]
  • 1930 – 1935 - ofițer în Marele Stat Major , apoi comandant de divizie în Regimentul de Gardă Călare, Escorta Regală a regelui Carol al II-lea.
  • 1936 – 1938 - Atașat militar în Italia (Roma) și Albania.
  • 1939 – 1940 - Adjutant regal, director de studii la Școala Marelui Voievod Mihai - clasa palatină - clasa Regelui Mihai.

Lt. col. Dămăceanu a fost numit la 12 septembrie 1940 în rangul de aghiotant regal.[1]

  • 1941 – 1942 - Comandant de unități militare (Regimentul 10 roșiori s.a.) luptă pe Frontul de Est în Al Doilea Război Mondial. A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru tenacitatea și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în luptele dela Nistru, reișind să spargă frontul, puternic fortificat al inamicului, găsindu-se tot timpul acolo unde lupta era mai grea”.[2]
  • 1942 – 29 august 1944, colonel, șef al Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei. În acțiunea forțelor din jurul Regelui Mihai, a avut un rol important în pregătirea și desfășurarea acțiunilor militare de rupere de Puterile Axei din vara anului 1944, și continuarea războiului alături de Aliați.

Colonelul adjutant Dumitru Dămăceanu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru afacerile interne,[3] fiind înaintat apoi, cu începere din 29 august 1944, la gradul de general de brigadă.[4] A făcut parte din Comisia română condusă de Barbu Știrbey care, la 12 septembrie 1944, a semnat la Moscova, Convenția de Armistițiu dintre România și Națiunile Unite.

La 28 februarie 1945, în cadrul crizei guvernamentale declanșate de Frontul Național Democrat pentru a acapara puterea, Dămăceanu a fost unul dintre cei zece ofițeri care s-au desolidarizat de președintele Consiliului de Miniștri, generalul Rădescu, care denunțase în mai multe discursuri demersurile FND-ului. La recomandarea premierului, regele Mihai a emis un Decret Regal prin care cei zece erau trecuți în rezervă, însă acesta n-a mai apucat să fie publicat în Monitorul Oficial, ca urmare a presiunilor făcute de emisarul Uniunii Sovietice, Andrei Vîșinski.[5]

Gen. Dumitru Dămăceanu semnează Tratatele de pace de la Paris, 1947

În 1946 a fost membru al delegației României, condusă de Gheorghe Tătărăscu, participantă la Conferința de Pace de la Paris (alți membri au fost Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Voitec, printre alții).

În februarie 1947, la Paris, în cadrul delegației guvernamentale , Dămăceanu a semnat din partea României Tratatele de pace de la Paris, 1947 cu Puterile Aliate.

23 august 1944 – 30 decembrie 1947 ocupa funcții precum: subsecretar de stat la Președinția Consiliului de Miniștri, la Ministerul de Interne, la Ministerul de Război, subsecretar de stat pentru armata de uscat.

După abdicarea forțată a Regelui Mihai și instaurarea statului comunist a fost exclus din armată. La începutul anilor ’50 a fost degradat, arestat și i s-a intentat un proces. După detenție, în anii ’60 a fost reabilitat, redându-i-se gradele militare în rezervă. Prin decretul prezidențial nr. 151/19 august 1974 generalul-colonelul în rezervă Dumitru Ion Dămăceanu a fost înaintat la gradul de general de armată.[6]

A fost decorat cu înalte ordine militare române și strǎine:

  • Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa III-a (17 octombrie 1941)[2]
  • Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Ofițer cu panglică de „Virtute Militară” (29 iulie 1942)[7]
  • „Frunza de Stejar”, la panglica de „Virtute Militară” a Ordinului „Steaua României” cu spade în gradul de Ofițer (12 mai 1945)[8]
  • Ordinul Militar "Mihai Viteazul" cu spade - 1944,
  • Crucea de Fier
  • Medalia Victoria
  • Ordinul „23 August” clasa I (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”[9]
  • titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru contribuția deosebită adusă la întărirea forțelor armate și apărarea orînduirii sociale și de stat”[10]
  • medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru contribuția deosebită adusă la întărirea forțelor armate și apărarea orînduirii sociale și de stat”[10]

Starea civilă

[modificare | modificare sursă]

În 1932 s-a căsătorit cu Georgeta Mirela Stroescu (n. 1912 la București, d. 1996) și au avut o fiică, Gabriela Romana Dămăceanu (n.1938, la Roma, Italia) singura descendentă directă.

  1. ^ Decretul Regal nr. 3.116 din 12 septembrie 1940 pentru numire de aghiotant regal, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 214 din 14 septembrie 1940, partea I-a, p. 5.394.
  2. ^ a b Decretul Regal nr. 2.886 din 17 octombrie 1941 pentru conferiri de ordine, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 248 din 18 octombrie 1941, partea I-a, p. 6.395.
  3. ^ Decretul regal nr. 1.628 din 1 septembrie 1944 pentru numiri de miniștri secretari de Stat, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 202 din 2 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.232.
  4. ^ Decretul regal nr. 1.653 din 1 septembrie 1944 pentru înălțare în grad, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 205 din 6 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.248.
  5. ^ Neagoe 1996, pp. 243, 257.
  6. ^ DECRET PREZIDENȚIAL nr. 151/19 august 1974
  7. ^ Decretul Regal nr. 2.170 din 29 iulie 1942.
  8. ^ Decretul Regal nr. 1.334 din 12 mai 1945 pentru acordare de distincțiuni, publicat în Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 119 din 29 mai 1945, partea I-a, p. 4.413.
  9. ^ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 509 din 18 august 1964 pentru conferirea unor ordine ale Republicii Populare Romîne, publicat în Buletinul Oficial nr. 12 din 27 august 1964.
  10. ^ a b Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 155 din 4 mai 1971 privind conferirea titlului de Erou al Muncii Socialiste, publicat în Buletinul Oficial, 6 mai 1971.
  • Ion Scurtu - Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, 1991.
  • 23 august 1944 - Documente. Direcția Generală a Arhivelor Statului și Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară. Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984.
  • Florin Constantiniu - O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, 1997.
  • Alex Mihai Stoenescu - Istoria loviturilor de stat din România. Volumul II, Eșecul democrației române, Editura Rao, 2001
  • Jurnalul Național - 23 august 2004, 16 iulie 2006
  • Memoria arhivelor istorice, 2 noiembrie 2005, Lavinia Betea, Jurnalul Național
  • Comandanți Militari, Dicționar - Colectiv. Editura Științifică și Enciclopedică, București 1983.
  • General Dumitru Dămăceanu - Memorii, în manuscris.
  • Neagoe, Stelian (), Istoria politică a României între anii 1944-1947. Crestomația tranziției dintre două dictaturi, București: Editura Noua Alternativă, ISBN 973-96060-9-1 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]